Bătrâna

În ziua în care a murit m-am bucurat în sinea mea și ca orice copil sincer și vorbăreț am avut grijă să afle și mama. Nu-mi amintesc ce mi-a zis dar palma ei mi-a nimerit obrazul ca un fulger de am simțit în același timp căldură, înțepături și durere năvălind spre tâmple.

O puseseră în albie să o scalde pentru ultima dată. Avea pielea albă ca laptele, lemnul albiei era alb ca fildeșul, apa era albă ca ceața. Era vânzoleală mare în casă. Ieșeau și intrau pe uși. Aveau fețele posace și mă întrebam cum puteau să pregătească înmormântarea cu atâta suferință adunată în priviri. Bunicul, fiul ei, era cel mai afectat.

Vârtopeanca și baba Tioc au păzit-o două nopți. Eu nu am stat cu ele și am crezut ca mai și dorm peste noapte căci eu nu rămăsesem nicicând o noapte întreagă nedormită și nu îmi închipuiam că se poate. Fiind doar un pat în odaie, iar acolo zăcea străbunica mea, credeam ca dorm cu rândul lângă ea. M-a înfricoșat gândul de a dormi lângă moartă și mult timp am crezut ca baba Tioc e cea mai aprigă femeie. Și acum mă pătrund ochii ei negri de corb, adânciți în orbite. Mi le amintesc pe bătrânele cum stăteau, în după-amiezile de toamnă, pe bancă sub nuc și mâncau struguri. Toate trei mergeau în baston, acel baston care pe atunci pentru mine nu era un semn al neputinței ci un dușman.

Bunicul i-a plătit vămile cu monede argintii la fiecare răscruce de drumuri. Ce anotimp era nu mai știu, dar pământul era atât de uscat și nisipos că nu puteam deosebi bănuții aruncați în colbul gros. Însă copiii satului își înfigeau degețelele cu unghii murdare și ciuguleau tot ce le sclipea ca niște puișori care aleg de țărână boabele de porumb. Bunica i-a făcut pomeni, mama îi coace cozonaci cu stafide și vișine.

Bătrâna mă credea o fetiță sălbatică și neastâmpărată căci îi strâgeam în curte pe toți copiii de pe uliță și ne inventam fel și fel de jocuri. În ochii ei, jocul nostru era un fel de a lăsa vraiște în urma noastră, într-o gălăgie în care numai noi cei mici ne înțelegeam. Ne gonea cu același baston îndreptat ca un trident care devenise furia și spaima copilăriei mele.

M-au învățat să fiu darnică și miloasă dar felul în care bătrâna mă chema de trei ori pe oră să îi aduc apă de băut mă scotea din sărite. Nu pricepeam ce sete are, ce febră îi usca traheea. Grija mea era jocul, pe când ea zăcea în pat.

Am plâns o zi întreagă când mi-a strâns toată îmbrăcămintea din coșul de rufe. Mă schimbam des. Și de patru ori pe zi. N-am crezut nicio clipă că acel batic uitat în coșul din plastic albastru e al țigăncii care își umpluse sacul cu hainele mele și plecase prin cine știe ce sate să mi le vândă pe un ciur de mălai. Fusese mâna bătrânei mele.

Chipul ei îmi e la fel de șters ca o fotografie din anii 20 plouată, mucegăită și apoi arsă de soare. Trebuie să fi fost o femeie frumoasă. Bunicul și surorile lui sunt bine clăditi cu trăsături blânde. Bunica o laudă și acum că era muncitoare. O chema Maria.