Abecedar

Îți amintești?

Obrajii ca piersicuţele,

Ochii care-ți licăreau a uimire, 

Bretonul tuns perfect cu slipiri de aur.

Țineai mânuța cuibărită în mâna mamei,

Cămășuța indigo îți dansa cu vântul fin,

Sub pașii tăi primele frunze țeseau etern covor.

Aripi de fluturi îți împleteau cordeluță de dantelă.

În piept ricoșa murmurul colegilor de clasă.

Pe bancă se odihnea o crizantemă,

Când ai îmbrățișat Abecedarul cu mâinile catifelate

Inima se zbatea ca aripile unui albatros fricos.

Taina cărții te-a învăluit îndată,

Sfios simțeai că acolo zace cel mai mare mister.

Cu degetele ai descris cercuri în chip de literă

Odată vor prinde viață și vei citi un cuvânt întreg.

Ai ajuns acasă cu o crizantema albă în mâna dreapta

Abecedarul era ferecat în ghiozdanul din spate

Și ți-ai întrebat mama: 

Ce înseamnă floare presată?

Smaraldul nu straluceste in Corfu

Dupa aproape doua saptamani de la incheierea concediului impresiile ti se sedimenteaza si le dai frau liber. Pana acum ai fost buimac, nu-ti explicai durerile musculare, oboseala constanta indiferent ca dormeai o duminica intreaga. 

E ironic cum in prima saptamana de la venirea in tara ceilalti masoara reusita concediului tau dupa coloritul pielii. Dar e greu sa le explici ca doar amintirile raman iar bronzul se duce cand da prima ninsoare.

 Cainii din Corfu adora la fel de mult ca cei din Bușteni biscuitii Oreo iar Bogdan stie asta, pisicile maidaneze corfiote vin sa le mângâi cand le chemi, peisajele grecesti sunt mai aride; vegetatia de acasa te faci sa multumesti cerului ca te-ai nascut intr-o tara asa verde. 

Pana si in mancare simti poporul: feluri uscate, usturoiate, piperate, uleioase. O daaaa, uleioase si grele ca munca asidua a culegatorilor de masline. Oare de ce in Grecia, productiile specifice sunt amarui sau acre? 

Micile detalii sunt tocmai cele pe care nu le dai usor uitarii: Sophie si Margot care traiesc in Franta, calatoresc cu parintii pe locurile din spatele tau si sunt atat de volubile incat tot zborul iti intind papusele printre scaune; batranelul de pe insula care face cel mai bun porumb copt, ti-l unge cu o pasta cleioasa de unt, presara un strat de sare si tu il mananci pe sezlog si nu știi daca e porumbul mai bun in Grecia sau vanzatorul are maini fermecate; afli ca poti manca cartofii prajiti dintr un vas de aluminiu cu toarte si ca trebuie sa ajungi in sate fantoma ca sa ceri lamb chops care nu au pic de gust de lamb; cei mai stufosi hibiscusi si leandri cresc pe un sol calcaros; la prima plimbare cu vaporasul ai un insotitor de bord al carui tatuaj de pe toata lungimea gambei te face sa realizezi ca libertate este ceea ce simti pe mare. 

Cunosti un cuplu de profesori nemti trecuti de 50 de ani care are mai multa vitalitate decat aveai tu la 9 ani. Afli ca tinerii italieni sunt galagiosi si atat de curajosi... traiesc dupa deviza "Carpe diem!" si conduc de dimineata pana seara scutere inchiriate lasand in urma plete in vant, miros de motorina si tipete de bucurie. Descoperi ca britanicii sunt cu adevarat mari consumatori de alcool si ca accentul din vorba ii face sa fie foarte roiali indiferent de gesturi, ca rusoaicele beau bere si vodca chiar daca afara sunt 35 de grade la umbra si tu ai neaparat nevoie de apa cu zahar. Si una peste alta, intalnirea cu fel si fel de oameni ramane cea care iti condimenteaza vacanta. 

Cat de nonsalant sa fii sa spui ca ghid: acesta este cel mai important oras: are supermarketuri, banci si... doctor. 

Bătrâna

În ziua în care a murit m-am bucurat în sinea mea și ca orice copil sincer și vorbăreț am avut grijă să afle și mama. Nu-mi amintesc ce mi-a zis dar palma ei mi-a nimerit obrazul ca un fulger de am simțit în același timp căldură, înțepături și durere năvălind spre tâmple.

O puseseră în albie să o scalde pentru ultima dată. Avea pielea albă ca laptele, lemnul albiei era alb ca fildeșul, apa era albă ca ceața. Era vânzoleală mare în casă. Ieșeau și intrau pe uși. Aveau fețele posace și mă întrebam cum puteau să pregătească înmormântarea cu atâta suferință adunată în priviri. Bunicul, fiul ei, era cel mai afectat.

Vârtopeanca și baba Tioc au păzit-o două nopți. Eu nu am stat cu ele și am crezut ca mai și dorm peste noapte căci eu nu rămăsesem nicicând o noapte întreagă nedormită și nu îmi închipuiam că se poate. Fiind doar un pat în odaie, iar acolo zăcea străbunica mea, credeam ca dorm cu rândul lângă ea. M-a înfricoșat gândul de a dormi lângă moartă și mult timp am crezut ca baba Tioc e cea mai aprigă femeie. Și acum mă pătrund ochii ei negri de corb, adânciți în orbite. Mi le amintesc pe bătrânele cum stăteau, în după-amiezile de toamnă, pe bancă sub nuc și mâncau struguri. Toate trei mergeau în baston, acel baston care pe atunci pentru mine nu era un semn al neputinței ci un dușman.

Bunicul i-a plătit vămile cu monede argintii la fiecare răscruce de drumuri. Ce anotimp era nu mai știu, dar pământul era atât de uscat și nisipos că nu puteam deosebi bănuții aruncați în colbul gros. Însă copiii satului își înfigeau degețelele cu unghii murdare și ciuguleau tot ce le sclipea ca niște puișori care aleg de țărână boabele de porumb. Bunica i-a făcut pomeni, mama îi coace cozonaci cu stafide și vișine.

Bătrâna mă credea o fetiță sălbatică și neastâmpărată căci îi strâgeam în curte pe toți copiii de pe uliță și ne inventam fel și fel de jocuri. În ochii ei, jocul nostru era un fel de a lăsa vraiște în urma noastră, într-o gălăgie în care numai noi cei mici ne înțelegeam. Ne gonea cu același baston îndreptat ca un trident care devenise furia și spaima copilăriei mele.

M-au învățat să fiu darnică și miloasă dar felul în care bătrâna mă chema de trei ori pe oră să îi aduc apă de băut mă scotea din sărite. Nu pricepeam ce sete are, ce febră îi usca traheea. Grija mea era jocul, pe când ea zăcea în pat.

Am plâns o zi întreagă când mi-a strâns toată îmbrăcămintea din coșul de rufe. Mă schimbam des. Și de patru ori pe zi. N-am crezut nicio clipă că acel batic uitat în coșul din plastic albastru e al țigăncii care își umpluse sacul cu hainele mele și plecase prin cine știe ce sate să mi le vândă pe un ciur de mălai. Fusese mâna bătrânei mele.

Chipul ei îmi e la fel de șters ca o fotografie din anii 20 plouată, mucegăită și apoi arsă de soare. Trebuie să fi fost o femeie frumoasă. Bunicul și surorile lui sunt bine clăditi cu trăsături blânde. Bunica o laudă și acum că era muncitoare. O chema Maria.